Corectură, redactare, stilizare, editare: patru termeni folosiți în finisarea unui text de orice factură, în special în domeniul editorial: cărți, publicații periodice, ziare dar și subtitrări, manuale de utilizare, disertații, discursuri publice, reclame, documente de afaceri și, în general, pentru orice fel de document. Redactarea poate fi combinată cu stilizarea, dar la fel de bine poate fi o operație de sine stătătoare, ținând cont și de faptul că, pentru aceasta din urmă, trebuie o minte creativă. Fiecare dintre termenii de mai sus pot defini o acțiune separată sau se pot îmbina pentru a forma acțiuni mai complexe în procesul de realizare și de publicare a unei cărți. În mintea multor oameni, cei patru termeni pot fi diferiți ca semnificație sau pot avea aceeași reprezentare. În realitate, este la fel. Depinde de definiția abordată și de nivelul de înțelegere.
Din punct de vedere tehnic, ca scriitor ai nevoie de toate operațiile enumerate în primul paragraf, indiferent de ce factură este textul tău. Dacă ești interesat de diferențe, iată și explicațiile (am redus definițiile la ceea ce ne interesează):
CORECTÁ vb. […] 2. a corija, a îmbunătăți, a îndrepta, a rectifica, a retușa, (fig.) a repara.
REDACTÁ, redactez, vb. I. Tranz. 1. […]. 2. A asigura (la un ziar, la o editură etc.) finisarea, în conținut și formă, a unor manuscrise primite de la autori și destinate publicării (eventual conform unor cerințe speciale). – Din fr. rédiger, lat.redigere (după redacție, redactor).
STILIZÁ, stilizez, vb. I. Tranz. 1. A da unui text o formă mai corectă, mai îngrijită. […]
sau
A STILIZÁ ~éz tranz. 1) (texte, motive muzicale etc.) A supune unor modificări (pentru a da corectitudine, limpezime, frumusețe) de formă sau/și de conținut, păstrând esențialul; a prelucra. […]
EDITÁ, editez, vb. I. Tranz. […] A stabili, pe baza unei cercetări amănunțite, un text în vederea publicării lui (cu adnotații critice și explicative); a îngriji apariția unei opere. – Din fr.éditer.
Pentru scopul acestui articol, vom considera stilizarea ca făcând parte din procesul de redactare.
În funcție de nivelul la care este textul primit spre prelucrare, manuscrisele au, de obicei, nevoie de o serie de corecții sau/și sugestii de rescriere. Corectura, redactarea, stilizarea și editarea sunt, de obicei, făcute mai curând simultan decât pe rând. Totuși, ele pot fi făcute diferențiat.
În procesul de pregătire a unei cărți pot exista procese care să se repete. De exemplu, corectura se face atât înainte, cât și după redactare sau tehnoredactare. În funcție de anumite reguli pe care le folosește ca standard o editură, corectura poate sau nu să fie un proces repetitiv. La fel și redactarea, unde pot fi implicați 2-3 redactori. Există standarde diferite de pregătire a unui text. De exemplu, standardul unei edituri poate să nu permită despărțirea în silabe a numelor proprii (ca parte a eleganței unui text). Sau paginile nu trebuie să fie orfane (dacă pe pagina următoare paginii curente se duce un cuvânt sau finalul unei propoziții, și după ea rămâne spațiu gol pentru că începe un capitol nou, atunci acel spațiu gol se evită, trăgând textul pe pagina anterioară). Mai mult, un rând nu poate să se termine cu o silabă vulgară (de exemplu: cur-toazie). Nu dă bine, nu-i așa? Dar astea sunt reguli care pot constitui sau nu un standard.
Ce presupune o corectură și o redactare a unui text? Ei bine, în general se ajustează:
- Erori: de dactilografiere, de ortografie, punctuație, gramatică elementară.
- Stil: inconsistență a textului, sintaxă improprie, formulări gramaticale discutabile.
- Claritate: îmbunătățirea clarității exprimării (în propoziții, fraze sau paragrafe), cuvinte redundante, alegeri discutabile ale unor cuvinte și expresii.
- Logică și consecvență: eliminarea majusculelor care nu sunt necesare și uniformizarea folosirii lor, ajustarea tonului din text, corelarea trăsăturilor unor personaje.
- Formatare a textului: corelarea caracteristicilor unor paragrafe, spațiere egală între cuvinte, propoziții, fraze și paragrafe, indentare corectă, stabilirea marginilor paginilor, taburi și fonturi.
- Referințe: verificarea ordinii capitolelor, tabele, citate, nume proprii (personalități, locații), locuri, note de subsol și note de sfârșit de capitol.
Toate acestea realizate astfel încât să nu schimbe stilul de scris personal al fiecărui autor în parte.
În general sunt acceptate sub 1% erori pentru un text final gata de publicare.
Softurile automate sunt unelte care ajută foarte mult, dar ochiul și mai ales mintea umană sunt esențiale pentru o lucrare perfectă. Corectarea, redactarea și editarea sunt mai mult artă decât știință. Dacă greșelile de ortografie sunt lucruri pe care le poate observa aproape oricine (chiar și uneltele automate de verificare), greșelile de gramatică, punctuație, stil, claritate, inconsecvență și toate celelalte au nevoie de un profesionist, de preferință cineva „din afară”, care nu a fost implicat în realizarea documentului sau manuscrisului. De cele mai multe ori, pentru o carte care a ieșit de la tehnoredactare, se face încă o verificare de către un extern, operația numindu-se „cap limpede”.
Corectura
Deoarece în era electronică marea majoritate a scrierii unui manuscris (iată că și sensul original al manuscrisului parcă a se modifică, nu mai este „manu” de loc, de aceea dicționarele au introdus și „dactilografiat” în definiție) se face cu ajutorul unui editor de text care, de regulă, are și un corector automat, corectura este mai ales o operație care se face împreună cu redactarea. Ca idee, nu lăsați computerul să facă o corectură completă, ar putea ieși perle monumentale. Ca idee, pentru pachetele Personal și E-book Start, Editura Virtuală face o corectură automată și o verificare de bază cu ajutorul unui corector uman (cap limpede). Evitați, astfel, greșelile jenante de tipul virgulei între subiect și predicat. Eventual și acordul dintre ele.
Ce NU se face la corectare: În mod sigur un corector NU face redactare. Modificările de text (sintaxă, gramatică, standardizarea textului, logica lui, stil, restructurare sau rescriere) sunt minime. Nu se face așezarea în pagină, analiza termenilor folosiți, a notelor de subsol și așa mai departe.
Redactarea
O definiție mai pe scurt a redactării ar fi: citirea și corectarea în vederea publicării. Ochiul proaspăt al unui redactor profesionist este esențial. Manuscrisul este citit și se dă atenție tuturor erorilor și greșelilor de gramatică, punctuație, sintaxă, acorduri. Domenii în care editoarele de text au performanță… nulă. Este corectura „cu creionul roșu”, cea în care se fac sugestii de rescriere ori reformulare, se aduc îmbunătățiri stilului, etc. Este zona fără menajamente. Bineînțeles, cu explicațiile aferente. Colaboratorii profesioniști ai Editurii Virtuale fac sugestiile, dar acestea sunt permanent la alegerea și decizia scriitorului.
În general, corectura și redactarea sunt două lucruri diferite, deși par aceeași „mâncare”. Pentru redactare este nevoie de o gândire creativă, dar și critică. De regulă, unei redactări i se aplică una sau mai multe corecturi deoarece redactorul, reformulând textul, se implică prea mult în esența acestuia. În acest context, corectorul nu este răspunzător pentru consistența și consecvența textului corectat, ci de calitatea tehnică a scriiturii.
O redactare bine făcută poate pune în valoare întregul potențial al scriitorului. Nimeni nu este perfect și nici un scriitor nu trebuie să știe toate aceste operații pentru a scrie și livra cititorilor o carte memorabilă. Se spune că redactorul de carte este avocatul cititorului și ambasadorul scriitorului.
Editarea
În România, dar nu numai, editorul este deseori confundat cu proprietarul sau directorul unei edituri. Așa a pornit, de fapt, istoria publicării cărților. Pentru că, la începuturi, cel care publica deținea și tiparul. Prin tot felul de termeni împrumutați, permutați și uneori prost folosiți, editorul a devenit publisher, iar editarea, ca înțeles autohton, înglobează toate funcțiile unei edituri.
Vlad Popescu, unul dintre primii directori ai Editurii Nemira și un profesionist de excepție, în cursul său de „Tehnici de scriere, traducere și editare”, precizează:
„În lumea anglo-saxonă, în care tranzacţiile se fac prin intermediul agenţilor literari, urmează momentul acordării primului calificativ din partea unui cititor profesionist, agentul literar. El decide dacă va investi timp şi bani în promovarea cărţii şi a autorului în faţa unei edituri sau îl va trimite pe autor la plimbare.
În lumea europeană, deci şi în România, primul lector avizat este editorul.[…]”
Cu alte cuvinte, dacă la noi lectorul este o umbră a ceea ce reprezintă acesta în sistemul occidental, rolul important de cititor profesionist a fost preluat de către editor. Cu diferența că, în cazul unei cărți, dacă aceasta este bună, editorul (spre deosebire de agentul literar) îl va lega pe scriitor de propria editură sau de editura la care lucrează, pentru a încerca să scoată maximum de profit din opera acestuia.
Editorul este cel care ia, într-un final, decizia publicării. Pentru asta, flerul, profesionalismul, cultura și, de ce nu, intuiția de business sunt esențiale pentru acest „joly jocker” – cum îl numește Vlad Popescu, al lumii editoriale.
Sunt renumite cazurile în care, din lipsă de viziune, o serie de editori au respins opere extrem de valoroase care, ulterior, au devenit bestseller-uri și au făcut istorie. Romanul Dune al lui Frank Herbert a fost respins de 23 de editori până ca acesta să fie acceptat la publicare. Romanul lui Herbert a devenit repede un succes, a câștigat premiul Hugo în 1966 și a fost urmată de alte 5 romane din aceeași serie, dar niciunul nu s-a vândut la fel de bine ca primul. La fel s-a întâmplat cu Jonathan Livingston Pescărușul a lui Richard Bach (respinsă de 18 ori), Supă de pui pentru suflet a lui Jack Canfield (respinsă de nu mai puțin de 33 de editori, carte vândută azi în peste 80 de milioane de exemplare și tradusă în 37 de limbi), Carrie de Stephen King (30 de respingeri, devenită un clasic al literaturii horror) și multe altele.
Bibliografie:
Tehnici de scriere, traducere și editare, Vlad T. Popescu
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
