Status: online

Titlu: Pui de țigan
Categoria: Beletristică
Autor: Călin Kasper

Despre revoltă și înțelegere – o cronică a vieții rurale din comunism.

„Un pic de umor, un pic de satiră, un pic de tragism, un strop de erotism  – autorul nu insistă, păstrând un echilibru demn de apreciat. Este evident că autorul are un talent nativ de povestitor şi reuşeşte să trezească interesul cititorului.

Tezismul său nu-i, de fapt, un lucru rău[…]. Apelul pentru ecologism, pentru armonie cu natura, este ceva normal din partea unui tânăr care a vieţuit în mijlocul naturii şi este bine realizat. Folosirea de capitole scurte, dinamice, e menită să placă cititorului, să-i menţină trează curiozitatea. Într-un fel, romanul prezintă un soi de cronică a vieţii rurale din comunism. Ar fi fost bine dacă această cronică ar fi fost scrisă nu numai din punctul de vedere al unui ţigan, ci şi cu mai multe elemente din viaţa romilor agricultori.

Oricum, romanul lui Călin Kasper nu poate lăsa cititorul indiferent. Chiar dacă găseşti chestii criticabile, nu te poţi împiedica să te gândeşti la el – lucru pe care nu-l reuşesc mulţi scriitori profesionişti.“

Liviu Radu

Dedicație

Despre Călin Kasper – scurtă autobiografie

M-am născut în Sighişoara, la 21 martie 1951, într-o clădire din vechiul Burg, lipită de Turnul cu Ceas şi vecină cu casa Vlad Dracul. Probabil că de aici mi se trage dragostea pentru istorie. La trei ani ne-am mutat însă la marginea oraşului, unde dealul Breite începea chiar din curtea noastră. Am avut astfel libertatea de a bate toate coclaurile cu piciorul, fără îngrădiri sau limitări, ceea ce mi-a marcat definitiv destinul. Crescut ca un mânz nărăvaş, neînvăţat cu hamul, am dat cu copita şi-am muşcat pe oricine s-a apropiat de mine ca să mă pună să trag la căruţa lui. Ajuns la vârsta şcolii, am avut parte în clasa a treia şi a patra de un învăţător mare admirator al realizărilor comunismului din Uniunea Sovietică, dar şi al socialismului din Republica Populară Română, ceea ce l-a determinat să încerce să facă din noi pionieri devotaţi cauzei. Nu ştiu ce-a reuşit cu alţii, dar cu mine a dat cu siguranţă chix, pentru că mie îmi stătea mintea pe vremea aia numai la joacă. Joaca la mine a ţinut, de fapt, până ce am terminat liceul, când, în vara lui 1970, jucam cu pruncii de pe stradă prinsa şi ascunsa prin porumbiştile din împrejurimi.[…]